Siguranța mântuirii Mostră

Obiecțiile primare 

Aproape toate obiecțiile ridicate împotriva doctrinei siguranței mântuirii nu reușesc să facă distincția între relație și părtășie, între mântuire și ucenicie și chiar între judecata veșnică a lui Dumnezeu și judecata Sa temporală. Când înțelegem aceste distincții, obiecțiile se dizolvă. 

Când un bărbat are un băiețel, a început o relație între cei doi. Este o relație tată-fiu. Aceasta e permanentă. Indiferent cât de rușinos s-ar comporta băiatul, el este totuși fiul tatălui său. Dacă însă relația tată-fiu este una plăcută, asta depinde de părtășia lor. Dacă băiatul fuge de acasă și chiar își schimbă numele, relația încă există, dar părtășia nu mai este. Dacă ar fi ca părtășia lor să fie restabilită, băiatul trebuie să vină acasă și să ceară iertare tatălui său și să se supună autorității sale. Această distincție între relație și părtășie ajută la explicarea modului în care un copil al lui Dumnezeu poate fugi departe de Tatăl său și chiar poate nega credința și trecutul lor ca familie, totuși să rămână creștin. Relația pe care o are cu Tatăl său ceresc nu se va schimba niciodată. Este o relație Tată-fiu. Dar această relație poate fi plăcută doar prin părtășia personală cu Tatăl său. Când înțelegem diferența dintre relație și părtășie, putem înțelege și cum poate cineva să moară într-o epavă de mașină cu un păcat nemărturisit și să meargă totuși în rai. Mărturisirea unui păcat cunoscut este condiția cerută de Dumnezeu pentru părtășie. Mărturisirea nu are nimic de-a face cu relația. Creștinul care moare cu un păcat nemărturisit are încă relația Tată-copil, dar moare din părtășia cu Tatăl său. 

Uneori, un pasaj ne descrie din perspectiva poziției noastre în Hristos în cer sau din a situației noastre aici pe pământ. În poziționarea noastră în Domnul, suntem deja sfinți înaintea lui Dumnezeu; dar în starea noastră lumească pe pământ, putem fi spirituali sau carnali, controlați de Duhul Sfânt sau de trup. Pe măsură ce ne concentrăm asupra poziției noastre în Hristos, starea noastră se conformează treptat cu poziția noastră. Când Dumnezeu spune să fim sfinți pentru că El este sfânt, El cheamă la îmbunătățirea stării noastre. Când El ne spune că suntem sfințiți în Hristos, El se referă că suntem, deja, cu totul sfinți în poziția noastră. Poziția noastră este intactă și sigură. Astfel, un grup lumesc de oameni, precum corintenii, ar putea fi etichetați „sfințiți”. Erau sfinți în situația lor, dar aparținând lumii în starea lor. Pavel nu i-a amenințat niciodată cu pierderea poziției în Hristos din cauza stării lor. Mai degrabă, el a făcut apel la îmbunătățirea stării lor lumești pe baza poziției lor in Hristos.